Capitoulul III.

III. Amintiri

Timpul a trecut foarte repede. Frunzele ce cădeau din copacii din ce în ce mai goi au fost repede acoperite de un strat gros de omăt.Fulgii de nea s-au aşezat peste pământ, peste copaci, peste tot. 

Stau la fereastră şi le privesc nostalgică dansul vesel. Este trist să priveşti cum natura este pierdută sub stratul gros de zăpadă. Florile, copacii, verdeaţa, animăluţele vesele... Toate ne părăsesc lăsându-ne doar o amintire. Iarna reprezintă sfârşitul - naturii, zâmbetelor... Şi acum ceva timp a însemnat şi sfârşitul tatălui meu. 

Eram toată familia în vacanţă la munte. Gerul ne-a trimis pe toţi în cabanele călduroase şi primitoare. Focul din şemineul căruia şi acum îi păstrez imaginea în colţul cu amintiri dureroase a sufletului meu nu a reuşit să mă ţină înăuntru alături de familia mea. Toţi stăteam pe canapeaua de piele din faţa şemineului şi povesteam diferite întâmplări. Având doar 10 ani această activitate mi se părea plictisitoare, însă eram foarte fascinată de zăpadă şi de tot ce înseamnă iarnă. Gerul, fulgii de nea, gheaţa -totul. Am folosit ca pretext faptul că mă duc la baie şi aşa, am ieşit tiptil afară, fără ca nimeni să observe. Era minunat peisajul. Mă lăsm purtată de vânt. Nu mai puteam fi atentă la nimic. Am înaintat prin zăpada ce îmi ajungea până la genunchi până am ajuns la poalele muntelui. Nu era o distanţă foarte mare de la cabană până aici, deci nu mi-a trebuit mult timp să ajung. Priveam vrăjită spre vârful muntelui. M-am aşezat undeva pe o piatră şi începusem să tremur. Gerul îşi făcea simţită prezenţa. Când îmi amintesc parcă şi acum simt frigul pătrunzându-mi fiecare parte a corpului. M-am întins pe zăpadă. Slab, puteam auzi de departe un strigăt. Era tata. Nu eram în stare să îi răspund, nu aveam putere. De aici nu mai am o imagine exactă asupra ceea ce s-a întâmplat în continuare. Îl văd pe tata ridicându-mă de jos. 

Un zgomot, zăpadă, strigăte, frig şi o liniste bruscă. Întuneric....

M-am trezit după o săptămână la spital. Avusese loc o avalanşă în seara aceea. Tata nu mai era, nu a supravieţuit.. Atunci nu am realizat foarte bine ce s-a întâmplat. 

Acum îmi dau seama. Tata a murit din cauza mea, pentru a mă salva. Şi-a dat viaţa pentru mine. Este o vină cu care nu poţi trăi prea uşor. Nu am crezut că voi putea trece peste asta. Mă consideram un fel de criminală, nici măcar nu l-am văzut în ultimele sale clipe, nu am mai avut timp să îi spun nimic. Am vrut să mă duc la el, credeam că e mai corect aşa. Dar el nu şi-ar fi dorit să fac asta şi am realizat că sunt mai bună de atât. Ajutorul familiei, prietenilor şi multe ore de terapie m-au ajutat să uit de vină.

Imi lipseşte tata, chiar dacă mi-l reamintesc vag. Tot ce reuşesc să îmi aduc aminte sunt îmbrăţişările calde ce mi le dădea când ajungea seara acasă de la muncă şi felul în care îmi ştergea lacrimile când plângeam din tot felul de prostii fără sens. Am pierdut timpul care l-am avut cu el făcând tot felul de lucruri inutile şi încercând sa mă impun pentru a-mi fi ascultate capriciile. Regret că nu am ştiut să îl iubesc aşa cum a meritat.

O chemare a mamei mă trezeşte din nostalgie:

-Ema! Coboară, te rog! Trebuie să mănânci!

Am coborât scările lipsită de interes; nu îmi era foame deloc. Din fericire, mama ştie ce influenţă are iarna asupra mea, deci nu am fost nevoită să zâmbesc obligat şi să ma prefac încăntată de apropierea sărbătorilor.

Am luat micul dejun fără să schimb multe vorbe cu mama, m-am pregătit pentru şcoală şi am plecat repede de acasă. Orele au trecut imediat, nu am simţit cum a trecut ziua şi deja venise timpul să plec acasă. În autobuz mi-am adus aminte de Ovidiu. Nu îl văzusem la şcoală în ziua aceea. În schimb, l-am văzut pe Claudiu, tipul cel nou, la fel de misterios şi de sumbru.

Am ajuns acasă destul de repede şi încă mai aveam timp de o plimbare în aer liber. Mi-am lăsat ghizdanul, am salutat-o pe mama şi am plecat spre parc. Era destul de întuneric, dar asta nu a fost o piedică pentru mine, ba chiar m-a încurajat mai mult. Totul era alb pe stradă. Lumina slabă ce o dădeau câteva felinare înalte făcea micile cristale din zăpada pufoasă să strălucească, transformând peisajul într-unul de poveste. Copacii acoperiţi de nea îşi mişcau încet crengile la atingerea lină a vântului liniştit şi din când în când mai cădea puţină zăpadă de pe ele, dându-mi mereu impresia că începe să ningă. Până şi mie, căreia zăpada îi displace din toate punctele de vedere, peisajul mi se parea special şi incredibil de frumos.

Când am ajuns, nu era multa lume în parc. Câteva felinare străjuiau lângă bancile recent şterse de zăpadă, dând puţină lumină. Era mediul perfect, exact ce îmi trebuia pentru a-mi pune gândurile în ordine. M-am aşezat pe cea mai îndepartată bancă, fugind de ochii lumii. Nu am reuşit să rezist, m-am lăsat pradă emoţiilor şi simţeam cum lacrimile fierbinţi îmi încălzeau chipul rece. Din spate se auzi o voce cunoscută şi am simţit cum o mână îmi atinge gentil umărul. 

-Orice ar fi, sunt sigur că nu îţi merită lacrimile.

Lângă mine era acum Ovidiu care mă privea întrebător. Nu eram în stare să rostesc niciun cuvânt aşa că l-am strâns puternic în braţe. Simţeam cum mâinile sale îmi cuprindeau corpul firav şi începeam să mă liniştesc. Nu i-aş fi dat drumul pentru nimic în lume, mă simţeam protejată în braţele sale. Am stat ceva timp aşa, dar mi-a dat drumul, întrebându-mă ce e cu mine. La început nu am vrut să îi spun nimic, nu mă credeam în stare şi niciodata nu mi-a plăcut să mă plâng, dar privirile sale curioase şi îngrijorate în acelaşi timp m-au îndemnat să îi povestesc despre tatăl meu. Nu spusesem multor persoane despre asta, singura care ştia era Gabriela.

-Imi pare foarte rău pentru tatăl tău. Spuse el pe un ton sincer.

-Da, şi mie...

-Vrei să mergi acasă?

-Nu, mai stai aici cu mine.

Şi aşa mi-am aşezat capul pe umărul său şi am pierdut noţiunea timpului. Braţele sale erau în jurul meu, eram foarte apropiaţi şi simţeam cum inima imi ieşea afară din piept.

Au trecut câteva ore în care i-am povestit mai multe despre mine, dar el a refuzat să îmi spună ceva despre viaţa lui. L-aş fi întrebat foarte multe lucruri. Despre Claudiu, despre lucrurile ce pare că le ascunde, despre misterul şi distanţa ce le păstrează faţă de ceilalţi... Dar nu era momentul, nu vroiam să distrug liniştea cu un val de întrebări incomode.

-Ar trebui să plecăm, se face târziu şi mama ta este probabil îngrijorată.

-Da, ai dreptate, chiar s-a făcut târziu.

Am mers cu maşina sa până acasă. Nu am avut vreun dialog foarte complex pe drum pentru că am ajuns foarte repede.

-Îţi mulţumesc foarte mult, pentru tot. I-am spus când mă pregăteam să cobor din maşină.

-Voi fi aici atunci când vei avea nevoie de ajutor.

-Nu ştiu ce m-aş si făcut în seara asta fără tine. I-am spus în timp ce coboram din maşină. Am intrat în casă, direct în camera mea şi am adormit imediat, extenuată după o zi grea, din nou plină de gânduri.

Am început destul de bine ziua următoare. Seara trecuta mă ajutase foarte mult. Ovidiu începea să crească foarte mult în ochii mei dupa felul în care s-a purtat cu mine în parc. Şi totuşi, misterul său încă mă intriga; din ce în ce mai mult. Îmi pusesem în gând să îl întreb multe la şcoală, dar nu îmi făcusem un plan asupra discuţiei ce urma să o avem, aşa cum făceam de obicei. De data aceasta aveam de gând să las totul să curgă de la sine. M-am îmbrăcat din timp pentru şcoală; fiind vineri începeam orele mai devreme. Îmi făceam ghiozdanul când o aud pe mama:

-Draga mea, pot să intru?

-Sigur, intră, e deschis...

A intrat în cameră cu o privire veselă şi cu un zâmbet jucăuş pe faţă.

-Am o veste care sper să te încânte.

-Spune...

-Astăzi nu te duci la şcoală şi eu mi-am luat liber de la muncă. Deeeci, vom petrece o zi întreagă împreună.

-Poftim?! De ce nu mă duc la şcoală, ce s-a întâmplat?

-Aseară a nins foarte mult şi afară este un viscol puternic. Orele de azi s-au amânat.

Am încercat să par cât am putut de veselă şi încântată pentru a masca dezamagirea care ar fi supărat-o pe mama. De mult timp doreşte să pentrecem un timp împreună şi în sfărşit s-a ivit ocazia. Probabil are multe în plan : să facem prăjituri, să povestim, să probăm haine şi să ne facem unghiile. Îmi puteam da seama că urmează o zi diferită si poate plictisitoare. Dar nu i-am spus nimic mamei pentru a nu o dezamăgi. 

Era foarte veselă si optimistă. A suferit foarte mult după ce a murit tata, ştiu asta. Dar mereu a încercat să ascundă ce simte cu adevărat pentru a ne proteja pe mine şi pe sora mea. Nu m-a învinuit niciodata pentru ceea ce a păţit tatăl meu şi asta a însemnat foarte mult pentru mine. De aceea am preferat sa accept fără să protestez această zi, poate chiar avea să fie interesantă.

M-am schimbat de hainele de şcoală, mi-am aşezat un zâmbet cât se poate de sincer pe faţă şi am coborât scările optimistă. Mă aştepta o zi interesantă...